luni, 23 ianuarie 2012

Vasele cerului

Veronica Balaj
Ne prinde înserarea.
Se aşează noaptea pe umerii noştri, dacă nu ne grăbim. Vom fi in luptă cu vântul care se înteţeşte şi poate isca felurite situaţii neaşteptate.
            Aici, in varful dealului, unde ne aflăm, totul e posibil. Chiar şi nebănuitul poate deveni  real.
Tocmai am ieşit din strânsoarea zidurilor mănăstirii. Cât a mai rămas din ele. Sunt vechi de peste trei secole. Nişte ruine adevărate. În epoca romantică ar fi însemnat altceva. Stare poetică, meditaţie, reverie odihnitoare.
Vax pentru mileniul nostru.
Iată-ne transpiraţi, storşi de oboseală, după ce am explorat fostul spaţiu sfânt.
E un loc detectabil geografic. Pe dealul unui sat din Caraş.
Suntem trei siluete insolite: eu, tânărul preot Isac şi ajutorul său, un băiat cu aliura unui iepure aflat în faţa pericolului.

Zidurile de colea, chiar pot fi un pericol.
Învineţite pe alocuri. Parcă ar fi o fiinţă bătută zdravăn de ploi, vântoase şi ani.
Gata să ne cadă în cap.
Par nişte braţe ciuntite, aceste ziduri scheletice.
Cărămida zgâriată, scobită, crăpată mai apără încă foste încăperi. Sacre. Altarul, de pildă. Nu mai vorbim de osuar.
Aerul se prelinge peste pereţii îmbătrâniţi.
Le mângâie vechimea.
Ca o blagoslovire necesară.
Paşii noştri, deloc serafici au spart tihna plutitoare. Între zidurile fragile.
Preotul Isac nu are decât douăzeci şi opt de ani şi toată imaginaţia foştilor slujitori bisericeşti din acest lăcaş. Îşi doreşte să refacă mănăstirea. Fotografiază zidurile livide pline de mucegai. Coridoarele devenite catacombe. Păşeşte agil, dibaci. Ajutorul său e mai şovăielnic în mers.
În ce mă priveşte sunt total derutată. Nu ştiu dacă să mă minunez de felul în care a rezistat povestea lăcaşului sau să mă gândesc la proiectul de renovare. Se spune că fostul edificiu l-a construit un bogat al locului. Şi cred asta. Cred că zidurile sunt apărate şi de legendă. Zac în osuar toţi membrii familiei ctitorului. Şi fiica lui cea mai mică. Povestea continuă. I s-au furat bijuteriile din mormânt. Brrr....! sinistru!
Vântul sfâşie o creangă dintr-un copac. Mi-atinge umărul. Nu apuc să mă feresc la timp.
Între ziduri era un aer cernit, mohorât dar nepericulos. Aici însă vântul îmi dă senzaţia că suntem nişte intruşi.
Care vor să ferchezuiească o legendă în culori moderne.
Ca la un semnal, ne uităm unul la altul. Noi trei. Preotul Isac,  eu şi ajutorul său avem feţele alungite. Îngustate.
Suntem întrucâtva nişte pângăritori.
Preotul Isac, îşi lasă anteriul în voia vântului.
Văzuţi de către cineva de jos, de la baza dealului, părem trei arătări înviate din vechea legendă a mănăstirii.
Siluete flexibile în bătaia vântului.
Nimic încremenit.
Pare că totul a intrat în mişcarea vieţii.
Săculeţele cu oase pe care preotul Isac le-a cules la venire, urcând noi printr-un şanţ plin cu oseminte, vântul i le flutură în mână. Asemeni unui avertisment.
„Doamne milostiveşte-ne!” şopteşte preotul.
Îl aprobăm cu gândul.
Osteniţi şi de drum şi de vinovăţie.
Cu ce drept am cules noi, rămăşiţele unor oameni care odihneau în locul hărăzit lor? În drumul spre mănăstire, preotul le-a şi sortat “Asta-i de la nas” zicea. “Asta-i de la mandibulă”. Toate de un fel într-un săculeţ.
Ca într-un vas al cerului.
În care nu se ştie exact ce se află.
Oricum el va face o slujbă de pomenire.
Vântul se înteţeşte. Acum preotul Isac pare atins de o gheară nevazută.
Se tot fereşte parcă din calea unui atac hidos, deşi a avut cele mai bune intenţii, atunci când a încercat să reconstituie părţi din trupurile umane găsite printr-o întâmplare acolo, în drum spre vechiul lăcaş.
Barba lui neagră are firele de păr încârligate, ţepoase.
Pare că o forţă îi strânge mandibula. Apoi intră într-un tremur.
Şi-ar dori să se arate din senin o scară a lui Iacob.
Sau orice. Numai să fie scos din acest vârtej roşiatic din faţa ochilor săi. Vineţiu după o clipă. Neguros. Apăsător.
Se simte strâns în braţele unei furtuni colorate.
Doamne, dar mănăstirea cine o mai renovează dacă...?”
Nu-şi termină întrebarea care-i fragmentează gândul. Se simte nevrednic. “Doar n-am spus vreo blasfemie. Am fost hapsân. Am vrut glorie. Să se vorbească despre mine cum am reînviat eu un lăcaş sfânt. Asta-i semeţie. Doamne iartă-mă !”
Are senzaţia că i-au apărut pe corp urme precum au zidurile în paragină.
Îşi simte pielea scorojită.
Săculeţele din mâini îi scapă şi alunecă de-a rostogolul.
Nu mai pricepe ce-i bine şi ce nu. Aleargă totuşi să le salveze. Ajutorul său, băiatul, fuge şi el după un săculeţ, de parcă ar fi plin cu aur şi arginţi.
Reuşeşte să le recupereze.
Preotul Isac, le ridică, mi le arată ca pe un trofeu.
Trăim, o ştim, în epoca tehnicizării. A marilor descifrări ştiinţifice. Dar nu putem afla ale cui sunt rămăşiţele omeneşti, din săculeţele acestea.
Îl încurajez pe preot cum pot. Vreau să-l feresc de gândul copleşitor al păcatului: “Măcar nu le vor mai împrăştia plugurile sau tractoarele care trec pe aici, părinte !”, spun. Poate ar fi bine să mai salvăm ce se mai poate.
Paşii preotului Isac se împotmolesc în pământul reavăn.
Îl ajutăm să culegem şi să sortăm alte rămăşiţe osoase din şanţul care nu se ştie pentru ce a fost săpat. Şi nu se ştie dacă aceste relicve vor fi adăpostite de vreun muzeu. Până una alta noi suntem recuperatorii unor semne.
Semne lăsate de nişte necunoscuţi trişti, trudiţi, vrednici, nevinovaţi. Sau dimpotrivă: criminali, hoţi, sfidători de credinţă şi morală.
Apuc osul unei foste mâini, probabil.
E rece. Umed. Ciung.
Lucrăm toţi trei. Neacademici în simţăminte.
Îmi vine să vomit. Apoi mi se înfierbântă capul.
Măcar ştiu că preotul Isac le va face o slujbă şi va aşeza săculeţele cu rămăşiţele unor anonimi  din osuarul vechii mănăstiri.
Pentru restaurarea căreia va trebui să fie cineva realist şi exact.
Secolul e plin de reuşite pătrate, scheletice, stufoase, viforoase ori, străvezii.
Ca şi fantasmele nopţii ce vine.


VERONICA BALAJ

Niciun comentariu: