joi, 19 ianuarie 2012

“Literatura e ca un copac imens: pentru coroană şi varfuri e nevoie şi de frunze”



Interviu cu scriitoarea şi jurnalista radio Veronica Balaj

de Adriana Weimer

Trebuie să vrei cu toată puterea să comunici, să crezi că darul de a folosi cuvintele şi în scris este un suport vital, o formulă subtilă de comunicare suplimentară şi minunată, pe care o poţi explora după puteri.”
                                                                          
 De curand, cunoscuta scriitoare şi jurnalistă radio Veronica Balaj, din Timişoara, a fost răsplătită, în cadrul Concursului Internaţional de Poezie şi Proză “Don Luigi Di Liegro” din Italia ‘ Roma, cu Premiul Special pentru Poezie pe anul 2009. Aflată încă sub imperiul unei fireşti emoţii,  Veronica Balaj ne împărtăşeşte din experienţa ei.

Adriana Weimer: Dragă Veronica Balaj, este un adevăr faptul că, spre deosebire de pictori sau muzicieni, scriitorii  romani  pătrund mai greu în  dimensiunile culturii, ale literaturii străine, pentru faptul că limba romană nu este o limbă de largă circulaţie, fiind vorba, desigur, de limbajul artistic. Ţi-ai prezentat cărţile în mai multe ţări din Europa şi nu numai, mai precis în: Franţa, Elveţia, Viena, Italia, Canada, SUA. Cum poate realiza un scriitor roman acest lucru, un scriitor care nu este din capitala Romaniei, ci, aşa cum se spune, din “provincia literară”, mai exact din Timişoara? Este vorba doar cu muncă şi curaj sau e nevoie şi de puţin noroc, de şansă?

            Veronica Balaj: Voi începe perifrastic prin a spune că e nevoie de  ambele şi de ceva în plus, care depinde, fracţional, de la persoană la persoană. De aceea, se poate ca această convorbire a noastră să se constituie într-o mărturie despre cărţi şi cuvinte, despre stări şi lumea în care ele au pornit. Să pornesc totuşi de la un punct al întrebării tale: de ce anume e nevoie pentru a face breşe de comunicare literară? Mai întai şi mai întai trebuie să vrei cu toată puterea să comunici, să crezi că darul de a folosi cuvintele şi în scris este un suport vital, o formulă subtilă de comunicare suplimentară şi minunată, pe care o poţi explora după puteri. Poate  important este să fie această disponibilitate interioară de a crede că lumea este, la urma urmei, comunicare pe foarte multe paliere, iar tu poţi să rişti jocul de-a te înţelege cu alţii prin cuvinte scrise. De aici începe totul: muncă, speranţă, investigaţii, încercări, reluări de la capăt, şanse, conjuncturi cu norocul prins în bucle, exerciţiul încrederii şi al dezolării. Dacă mă uit în urmă, pot spune că am avut cateva experienţe culturale interesante. Am simţul  măsurii şi al realităţii şi nu voi spune că este chiar vorba de o mare  recunoaştere, ci de o cunoaştere a unor stări de fapt literar, de idei, de  intersectări  culturale, care  sunt  normale într-o lume atat de dinamică, de  vijelioasă, cand informaţiile circulă foarte rapid. Zic, aşa ar fi normal ca fiecare scriitor sau creator de orice gen să poată schimba  păreri şi să vadă la faţa locului ce şi cum gandesc, ce realizează confraţii din alte ţări.
Lumea modernă este într-o mişcare informaţională fără precedent, aşa că nici arta nu poate rămane undeva închisă într-o sferă oarecare. Gata cu teoria “turnului de fildeş”. Artiştii  trebuie  azi, mai mult ca în alte perioade socio-istorice, să  dialogheze, să caute dimensiuni artistice noi, să se raporteze la ceilalţi, tocmai pentru ca sensul şi rostul artei, acela de a transmite ceva, să  fie îndeplinit. Fără prea multe teoretizări, din acest punct de vedere totul pare să facă parte dintr-un curs normal, relaţia scriitor - cititor (în cazul de faţă), ar fi de dorit să aibă cat mai multe coordonate. Şi geografice, dacă tot ne referim la această comunicare cu alte ţări. în realitate însă, ştie toată  suflarea artistică, de oriunde din lumea largă, că nu este chiar uşor să te implici într-o cursă a comunicării de gen. E nevoie de o sumedenie de factori: limba în care scrii, publicitatea de care se bucură o carte, cat este “ajutată” să circule, de editură, de un agent specializat (nu la noi, asta nu va fi în curand).
La Radio France International, prin anii ‘90, am aflat că, dacă un scriitor foarte bun este din Bodreaux, spre exemplu, şi nu este cunoscut la Paris, nu are şanse de competiţie cu cei valoroşi, deşi el este în sine valoros.   Am ajuns şi noi la fel, într-o oarecare măsură. Dacă nu te cunoaşte şi capitala, parcă e mai greu să ai un loc; şi, totuşi, mă consolez cu gandul şi ideea preluată de la prietenul - coleg de breaslă în meseria de jurnalist radio - Petru Cardu din Varşeţ, cum că există mai multe “capitale culturale” în  orice  ţară. “Capitala culturală” poate fi acolo unde, la un anume moment, se petrece ceva important şi, dacă se întamplă să te incluzi în manifestarea respectivă, problema se simplifică, iar, de cand cu Internetul (care înghite, ce-i drept, şi multe inepţii şi le propulsează), te  poţi exprima pe un areal  mai extins. E bine că putem accesa această cale de comunicare modernă, rapidă, fără limite în spaţiu.
Circulaţia cuvantului tipărit este într-o competiţie şi este un caştig  indubitabil în sensul confruntării şi comunicării ideilor creative. Mai există şi  posibilitatea de a organiza lansări cu public în varii locaţii (în Germania şi Franţa se practică acest gen de cunoaştere a cărţii şi autorului, unde nu te aştepţi, de exemplu: în Moll-uri, în staţii de Metrou, în cluburi, nu mai spun în librării, Case ale Scriitorilor etc. Ar mai fi, desigur, festivalurile intrenaţionale, conferinţele pe diverse teme literare, de care am beneficiat şi eu, şi, recunosc, este o formulă foarte elegantă de a face vizibilă cartea şi părerile tale ca scriitor. Vorbeam de factorii care te pot  ajuta într-o inter-relaţionare literară pe care trebuie să-i ai în atenţie. Eşti un  actor în propria ta piesă, dar depinzi şi de alţi factori. Aici intervine perspicacitatea autorului, felul în care ştie să-şi direcţioneze singur cărţile: dacă un scriitor publică o carte bună la Cluj care nu are parte de o bună publicitate, nu se va sti nici din Iaşi nici la Timisoara de ea. Sigur că un rol foarte important îl au revistele literare şi cronicile scrise despre volumele remarcabile, dar nu este chiar îndeajuns. Iarăşi trebuie să intrevină autorul cu propriile forţe: îşi face singur distribuţia cărţilor, îşi organizează cate o lansare, mai merge la un festival.
Uneori, se mai arată şi norocul de care mă întrebai. Eu cred că am avut şi ceva şanse. Uneori mă învinovăţesc de faptul că nu am insistat în vreo posibilă legătură culturală, că nu m-am implicat chiar cat ar fi trebuit în această intercomunicare. Adesea a venit din preajma mea, prin conjuncturi favorabile, nu datorită strădaniei mele. La New York am mers abia după ce, de vreo trei ori, am găsit diverse scuze că nu pot onora invitaţia; a fost greu să pornesc, apoi mi-a plăcut şi, la următoarea  carte tradusă, am anunţat chiar eu. Ar fi nevoie să mai spun că este absolut necesar ca autorul să fie tradus? Fie pe cont propriu, fie în colaborare cu diverşi traducători care să cunoască bine ambele limbi în care se vrea făcută  translaţia. Tot la New York am asistat la o lungă şi repetată discuţie cu o traducătoare cunoscută în mediile de acolo şi care cerea multe detalii, era  foarte scrupuloasă. Nu oricine poate beneficia de traducători de pe langă marile edituri europene, asta li se întamplă scriitorilor mari şi măcar lor de li s-ar întampla frecvent. Mă gandesc acum la Fănuş Neagu: ce mare stilist, cine îl poate traduce, altcineva decat un profesionist în materie? Dar nu a intrat în niciun program naţional de acest gen..., aşa că, dacă el şi alţii de acest calibru nu au solicitări să fie traduşi, nu ne rămane decat ca singuri să ne fim proprii noştri manageri ai comunicării cu lumea. Tot scriitorul singur trebuie să-şi clădească imaginea, atat cat poate şi să o aibă.
Literatura e ca un copac imens: pentru coroană şi varfuri e nevoie şi de frunze. În esenţă, am avut şi şanse, am făcut şi punţi de legătură în diverse conjuncturi, m-am şi străduit cat de cat, dar condiţia prima este traducerea cărţii, făcută în aşa fel încat să nu te jenezi prezentand-o.
Începutul pentru mine a pornit de la Jurnal de Timişoara. Am trimis un fragment la o revista din Bruxelles (apropos de şansă, de clinchetul norocului, de o secundă), pe care am descoperit-o la noi în redacţia Radio Timişoara, ajunsă acolo nu ştiu cum (era �n 1992). Mi s-a răspuns cu o invitaţie de a prezenta întreg textul la o editură din Namur. Era chiar un noroc: pe vremea aceea înca nu-mi puneam problema corelării cu scriitori din alte ţări, dar, mi-am zis, hai să fie! Am trimis o traducere făcuta excelent de poeta şi prietena mea Rodica Draghincescu. Au urmat lansări în lanţ; în Belgia am cunoscut oameni de artă speciali, am beneficiat de o promoţie la Radio Cultural Bruxelles, de o lansare de neuitat în “La Maison de la Poesie” din Bruxelles. O cunoscusem la acea vreme, tot prin cartea lansată acolo, pe poeta şi sculptoriţa Monyque Derikere, care, desigur, nu trăia din caştigul artei sale şi lucra la Comunitatea Europeană; mă prezenta colegilor ei, mancam la bufetul din incintă în compania altor funcţionari de rang, care îmi dădeau, în copie color, extrase din ziarele din Romania, ca să ştiu ce se petrecea în ţară, iar eu eram aşa de “estică”, încat mă minunam şi de copiile color fixate în faţa uşii biroului fiecărui funcţionar de acolo. Nu am spus  nimic presei literare de la noi. De fapt, nici nu mi-a trecut prin minte să-mi fac publicitate. Mă bucuram de una singură şi atat. Acesta a fost începutul. Imediat  am înţeles cat de important este ca textul să circule, dacă se poate, şi în alte limbi.
Aşadar, e nevoie şi de şansă şi, dacă nu o găseşti în cale, să o cauţi, Asta am învăţat şi am exersat mai tarziu. De curaj e nevoie de la bun început. Din clipa cand ai pornit în această cursă a comunicării cu ceilalţi, ţi-ai asumat “curajul” în mod interior, fără să-ţi pui problema că se numeşte chiar aşa; îţi spui că-i doar perseverenţă sau, mai simplu, simţi ca trebuie să mergi pe drumul ales. E ca o atracţie care îţi solicită întreaga putere, dar nu poţi să te retragi. Apoi, mai e ceva care te face să mergi mai departe: fiecare avem o intuiţie şi simţim dacă suntem acceptaţi sau nu prin ceea ce ne reprezintă. O atitudine cordială plus o vizibilă, cat de mică, apreciere te încurajează. Altfel... stai la loc comanda! Stai acasă.

A.W.: Să ne imaginăm că suntem la o lansare  de carte la New York sau la Viena, unde ai fost de mai mute ori. Ce ne-ar impresiona la o astfel de lansare de carte? Ce au mai deosebit lansările de carte din afara ţării, faţă de lansările de la noi? Cum primeşte, de pildă, Elveţia, o ţară în care  banul primează, o carte venită dinspre estul Europei? 

V.B.: Să ştii că nu este nimic stass: poate fi o notă particulară; bineînţeles, asta face tot farmecul, dar schema este în general cam aceeaşi peste tot. Adică autorul este însoţit de unul sau doi critici literari şi lectura din volum este făcută de autor sau de un invitat special. Dincolo de această schemă intervine noutatea, elementul de culoare: să zicem că suntem la New York, la fostul Centrul Cultural Roman; ca să ajungi să te programeze, e necesar un anume timp. Mai trebuie: să trimiţi cartea înainte, să ai o prezentare  a ta şi a cărţii în discuţie... Sala este de obicei plină cu iubitori de literatură sau intelectuali romani. În mod sigur, emoţiile fiecărei prezentări sunt elementul care te marchează: ce se va spune în luările de cuvant (extrasele din carte sunt dinainte oferite în sală sau unii iau deja cartea  expusă pe masa special amenajată). Am rămas surprinsă că acolo nu se  oferă practic o carte decat celor care o prezintă; în rest, toată lumea doritoare plăteşte; e ca o lege: prima ochire cred că cititorii o aruncă spre locul unde-i fixat pretul. Apropos de aceasta curiozitate: la  prima lansare am fost aşa de jenată că voi face comerţ cu propria mea gandire şi simţire, încat am anunţat organizatorii că eu vreau să dăruiesc un exemplar fiecărui participant doritor. La noi aşa am fost obişnuită: să dăruiesc.
Să ştii că romanii din New York sunt foarte direcţi, nu se merge pe conotaţii de prietenie, nu te cunosc şi, deci, spun exact ceea ce li se pare potrivit în legătură cu cartea în discuţie. Ca atitudine generală, mi se pare că ei găsesc explicaţii şi fac neaşteptate conexiuni, acceptă cu mai mare largheţe imaginea expresivă pe care o exprimi. Atunci, la prima lansare, poeta Nina Cassian a vorbit şi ea. M-a fermecat pur şi simplu inteligenţa sa şi nonconformismul, de bun simţ, adaptat la situaţie; am realizat la finele întalnirii un interviu cu ea, unde crezi? pe scara de incendiu, pentru că în sală era o hărmălaie nepotrivită cu un zgomot de fond. Un alt element de coloratură de la lansările din New York: am dat cartea unui profesor de muzicologie de la New York University, care, îndată, mi-a propus ca un poem intitulat Asklepios  să-i dau voie să-l includă într-un spectacol de mişcare, muzică şi poezie. Desigur că m-a mirat spontaneitatea şi deschiderea pentru o colaborare. A fost apoi o aventură de căutare a sălii “La Guardia”, unde se făceau repetiţiile (la urma urmei face şi asta parte din peisajul întamplărior cu cărţile mele). Spectacolul a fost superb; asta e alta poveste. Fiecare lansare îşi are, fireşte, nota sa particulară.
O altă lansare, tot la New York, a fost cu mai mult ştaif, ca să zic aşa. Au organizat totul într-o sala cam de 200 de locuri şi, culmea, au fost ocupate. Incredibil. Asta, desigur, mai degrabă pentru că erau invitaţi speciali, reprezentanţi ai Consulatului Roman, de la O.N.U., înalţi prelaţi de la Institutul de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York, jurnalişti caţi nu credeam: de la televiziunea în limba romană, la ziare din Cicago şi “Romanian Giornal”, care m-au prezentat peste două zile: un gen de cronică şi profil scriitoricesc pe nişte pagini imense. În sala respectivă se vorbea la un microfon sofisticat; în fundal era o muzică discretă; vorbitorii erau anunţaţi de către o persoană moderator.
La Viena am avut bucuria să fiu prezentă de mai multe ori, în mai multe locaţii. Dar să mă refer la sala actualului Institut Cultural Roman, unde am lansat volumul bilingv (roman-german) De  şapte ori viaţa/ Sieben mal das Leben. Era prezentă şi o echipa a TVR Timişoara; eram în luna iunie, dar afară era o ploaie şi un vant parcă de noiembrie şi, totuşi, sala era arhiplină, se stătea şi în picioare, pentru că veniseră şi din Germania profesori de istorie interesaţi de lansarea unui volum omagial despre şvabii bănăţeni; nu eu eram singurul împricinat, dar, oricum, mă aflam acolo şi trebuia să trăiesc una din cele mai minunate întamplări literare: momentul cand se interpreta pe scenă, în germană, un fragment din cartea mea de către actorii de la “Pygmalion Theater” din Viena, iar eu încercam să reperez paginile de unde erau luate. În momentul cand s-a făcut prezentarea cărţii, eu era pe scenă, langă un pian  care lucea mai mult decat uimirea mea din ochi; totul s-a petrecut într-o atmosferă de nerepetat. Profesorul Hans Dama făcea prezentarea cărţii, împreuna cu doamna Ildiko Schafhausser, directoarea de pe atunci a instituţiei în discuţie, iar eu eram nu autorul, ci o ardere emoţională, singură în faţa  cuvintelor cărţii mele porintă în lume. O singura absenţă mă durea: că nu era şi Doni să se bucure cum numai el ar fi ştiut să o facă. Sau măcar Cristina. De aceea zic singura dincolo de cuvintele şi paginile cărţii în atenţie atunci: De  şapte ori viaţa/ Sieben mal das Leben.
În Elveţia a fost o “nota particulară”, neantalnită în altă parte. Totul urma să se desfăşoare în sala Universităţii din Neuchatel, unde eu urmam un curs de limbă şi civilizaţie franceză, pentru trei luni. Elveţienii sunt mai  riguroşi. Mai era un prozator de limbă franceză, elveţian, care trebuia să fie prezentat în aceeaşi zi. Ni se dăduseră cărţi de-ale sale. Venise o doamnă critic literar, din altă localitate, la ei; acolo nu plouă cu scriitori şi nici cu critici, e o lume mai  practică, aşa că se întrevedea interesul pentru o carte de  literatură doar din partea unor avizaţi în domeniu, doar persoane interesate cu adevărat de acest segment, dar surpriză... Nu a venit autorul elveţian. În ţara ceasurilor exacte el a întarziat peste măsură; se dădeau telefoane, sala era plină de figuri destul de scorţoase (în sensul bun al cuvantului), adică serioase, pline de prestigiu, după cate am înţeles. Cărţile mele stăteau   înşiruite pe masa prezidiului; e vorba de volumul Le cafe de bouchiniste, Editura Vinea, Bucureşti. Totul s-a amanat însă pentru o oră a serii, scriitorul elveţian, pur şi simplu nu a putut să vină; era profesor de sport şi avusese o competiţie; dar nici nu a apucat să dea un telefon să se scuze în timp util.
Lansări cu aliură de respect pentru carte am avut la Roma, unde fiecare volum în discuţie era însoţit de cel puţin două luări de cuvant critice, la obiect, nişte motivări serioase, de parcă ai fi fost în Germania, nu într-o ţară latină. La finalul lansarii se scriu impresii într-o Carte a sălii respective; rezultă, dupa o vreme, un soi de jurnal cu păreri diferite, o istorie a întamplărilor literare din spaţiul respectiv.
Pallazo Valentini a fost ultima locaţie străină unde am fost prezentă. Foarte mare seriozitate. Asta am simţit la Roma şi cu romanul Blatazara şi cu volumul de poezii Fuga nel cerchio. Apropos de seriozitate, de respect pentru carte: scriitorii canadieni de limbă franceză, cel puţin cei din capitala Canadei, din Ottawa, nu pornesc la o asemenea acţiune decat după ce au făcut invitaţii nominale; nu intră cine vrea, cand vrea, mai ales că ei încep cu servirea unei mese sofisticate şi pretenţioase ca meniu. Abia după aceea este lansarea propriu-zisă. La ei, ca şi la Viena uneori, se proiectează pe un ecran imens imagini cu cărţile autorului în discuţie, imagini din cronicile apărute.

A.W.: Cum se simte un scriitor roman plecat din Timişoara, din Romania,  la întalnirea cu alte culturi? Cum face faţă publicului, poate un public mult mai exigent?

V.B.: Deşi am atins deja acest aspect, pot adăuga că autorul se simte atunci ca şi cum ar fi fixat într-un insectar. Sau, mai altfel spus, se simte emoţionat, motivat, confruntat. Este în faţa unei confruntări. Ca la un examen. Adesea te întrebi dacă nu vor fi făcute observaţii sau dacă nu vor fi reacţii vis- à -vis de traducere. Italienii, de pildă, sunt foarte pretenţioşi la forma literară, artistică, gramaticală a limbii lor. Am înţeles asta din faptul că repetau adesea că traducerea este impecabilă. Americanii au o mai mare lejeritate în acest sens. Şi limba franceză este atent urmărită de către cei care au în mană o traducere. Publicul străin sau din străinătate, dar care e specializat în literatură, e foarte exigent şi curios să vadă ce se scrie în alte părţi; e normal, dar marele public pentru care se fac lansări în diverse  cluburi sau săli din magazine nu e neapărat cultivat, ia totul ca pe un divertisment. În unele ţări, ca de exemplu Canada, publicul are atitudini care pentru noi sunt cel puţin curioase: dacă nu le place o carte pe care au cumpărat-o, o returnează şi vor banii înapoi.

A.W.: Unde ai fost invitată să-ţi lansezi cărţile, ai avut de a face cu un  public exclusiv romanesc, romanesc şi străin sau numai străin?

V.B.: De toate genurile: în SUA au fost adesea mai mult romani; cate un poet prieten cu ai noştri şi care scria doar în limba engleză, era  un rătăcit.  în Franţa însă, cu volumul Paris sans moi, de pildă, nu au fost decat francezi. De asemenea, în Elveţia nu a fost niciun roman. Nici la Roma, în vreo două cazuri, nu au fost romani. În Canada, nici vorbă să fie romani; doar fiica mea, Cristina.

A.W.: Care  dintre  întalnirile  literare cu  scriitori sau cititori din alte părţi ale lumii te-au marcat mai mult şi de ce?

V.B.:   O  să  rămai surprinsă, nu pentru că, în felul lor, toate au fost interesante, de neuitat (doar fac parte din memoria mea afectivă şi nu numai), ci pentru că cea mai interesantă şi mai interesantă a fost o lansare la care... nu am participat. Este vorba de prezentarea volumului Areopagus - convorbiri cu scriitori din diaspora, scriitori aflaţi fie în America, în Israel, Elveţia  sau Franţa, Canada, Austria, Australia,Germania. Nu am participat decat prin reprezentanţi, ca să zic aşa; Cristina este coautoare şi,  cum ieşirea în lume a volumului a avut loc în noiembrie 2008 la Salonul de Carte de la Montreal, a mers ea singură. Îmi era dificil să ajung atunci în Canada. Am simţit însă din plin şi cu plăcere, din interviurile sale, cată emoţie a fost acolo, mai ales că au fost prezenţi şi o parte dintre autorii cuprinşi în carte. Mi-am imaginat cum s-a desfăşurat totul. E foarte interesant să-ţi închipui, să vezi cu gandul cum a pornit o altă carte de-a ta în lume, spre lume.
           
            A.W.: Un scriitor roman, în situaţia ta de pildă, se “îmbogăţeşte”, spiritual şi cultural vorbind, din aceste genuri de �ntălniri literare din afara ţării lui?

V.B.: Cred că, sufleteşte, ca memorie afectivă, foarte mult. Revin la ideea de comunicare. Cunoşti o altă parte a lumii, alte  unghiuri de a percepe viaţa. Cu asta eşti mai bogat. Poate îţi ajută şi la construirea unei alte cărţi, cine ştie cat rămane în substratul fin, insesizabil din mintea noastră şi, la un anume moment, le folosim, iese la iveală ceva asumat interior.

A.W.: Ar fi, din punctul meu de vedere, foarte interesant dacă te-ai gandi să scrii o carte de memorialistică în care să editezi toate aceste  unice momente literare. Crezi că ar interesa publicul din Romania? 

V.B.: Mi-ai anticipat gandul. Cred că aş putea face candva şi acest gest. Ar fi, poate, o carte colorată cu întamplări şi mărturii, o ilustare a unui mod de a vedea lumea literară, atat cat s-a putut la un moment al său. Va interesa măcar pe cei curioşi sau dispuşi să citească lucruri care nu-i implică mental. Ca cititor al unui asemenea fel de scriere afli ceva, eşti în mijlocul unor fapte diverse şi gata... Poţi apoi să uiţi. Să vedem ce mai aduce timpul. Cand nu voi mai avea ce scrie şi, cu ajutorul propriei mele imaginaţii, se va putea şi aşa ceva.

A.W.: Jurnalistul care eşti, l-a însoţit mereu pe scriitorul care  te simti  sau vreo clipă unul l-a eclipsat pe celălalt?

V.B.: Această dualitate m-a însoţit mereu. Este în structura mea deja un reflex de a vedea în jur amănunte, detalii, pe care le observ şi cu ochiul jurnalistului, dar şi al sciitorului. La un anume punct, se pot  suprapune cele două modalităţi de observare a unor fapte. Se disociază însă atunci cand e vorba de redare. Din acest punct de vedere, literatura e mult mai generoasă, îţi dă mai multă, infinit mai multă libertate. Literatura îşi are palierele sale mult mai diversificate, are loc pentru introspecţie, pentru meandre psihologice, spaţii pentru sugestie. E libertatea de care spuneam. Şi complexitatea. E viaţa însăşi în nuanţe. Aici cred că este secretul diferenţierii: nuanţele. Planuri diferite şi complementare, încat să reiasă viaţa în profunzimea şi adancurile sale. Jurnalismul este frapant, sclipitor, interesant, dar, aşa cum îmi spunea Octavian Paler într-un interviu, citand  un cugetător francez din secolul trecut, jurnalismul e spuma valurilor, interesantă rămane, ca esenţă, apa mării. De eclipsat nu e vorba, pentru că, chiar cu interferenţe, ambele feluri de expresie şi de observaţie îşi au totuşi identitatea lor. Am fost, sunt o norocoasă că pot să-mi încerc forţele în  ambele moduri de comunicare.

A.W.: Ai vreo deziluzie privind felul cum e receptată strădania şi, la urma urmei, reuşita ta în sensul comunicării cu alte culturi? E totul un gust al bucuriei? Mai sunt şi accente de alt “gust”?

V.B.: Nu, nu! privind prin această lizieră de întamplări, idei, sentimente, nu văd decat lumina bucuriei. Bucuria de a fi sortit să umbli sănătos prin lume (ce bucurie, cand te gandeşti cate persoane sunt nevoite să stea ţintuite locului!), bucuria de a fi prietenă cu cuvantul, în aşa fel încat să nu-ţi fie adversar înrăit, ci doar partener de luptă pe un teren ales de tine, scisul vreau să zic. Nici măcar faptul că nu m-am zbătut mai mult, că am lăsat uneori să vină de la sine cate o oportunitate nu mă întristează. Păstrez accentul bucuriei. Al momentelor care m-au încărcat emoţional şi mi-au arătat şi altă parte a vieţii. Folosim zilnic felurite cuvinte, fără să ne gandim ce miracol avem la dispoziţie, ce dar ne-a făcut Dumnezeu, aşa că eu, dacă  am şansa de a căuta şi folosi seva cuvintelor şi prin difuzarea lor în eter şi în scris, de ce să nu iau partea luminoasă?

A.W.: Din punctul tău de vedere, proza sau poezia au mai mare şansă de a fi citite de alţi scriitori decat romani?

V.B.: Răspunsul este ferm, fără ezitări: poezia. Poezia pătrunde mai uşor. Poate nu mai e atata timp pentru a citi o carte de proză sau pentru o traducere a ei. Oricum, o carte de proză cere mai mult timp ca să fie tradusă, dar, pe de altă parte, o traducere a poeziei e dificilă, pentru că traducătorul trebuie să simtă, ba ar fi de dorit chiar să creeze poezie, dacă nu, măcar să fie  un bun stilist. în fine, dincolo de lungile argumentări care s-ar putea aduce în discuţie, spun ce am observat, adică poezia circulă mai uşor. 

A.W.: Să vorbim despre cea mai recentă lansare de carte a ta, încununată cu o  importantă distincţie, pe care ai primit-o la Roma, în luna iunie a acestui an.

V.B.: A fost o bucurie de dimensiuni neaşteptate. Ceea ce “a cauzat” această împlinire a fost volumul Fuga nel cerchio, o selecţie de poeme din mai multe volume, tradusă şi editată doar în limba italiană acum vreo patru ani. Abia anul acesta i-a venit randul să intre în atenţie mai... Spun serios, pentru că, pană acum, a fost prezentată doar într-o cronică publicată în “Corriere di Roma” şi cred că au mai fost cateva semnalări. În iunie anul acesta am primit invitaţia de a participa la Concursul Internaţional de Poezie şi Proză “Don Luigi Di Liegro” din Italia “ la Roma. Manifestarea de decernare a premiilor, la care am fost prezentă, a avut loc la Palazzo Municipale di Roma (Palatul Municipal al Romei, Palatul “Valentini” în denumirea sa mai veche), într-o sală de o eleganţă demnă de poezie. Erau poeţi din diverse oraşe italiene, un juriu chiar exigent prezenta pentru fiecare  premiat  o “motivatione” a acordării premiului, o adevărată cronică serioasă, argumentată, nimic superficial. Am primit Premiul Internaţional “Luigi di Liegro”, Premiul Special pentru Poezie pe anul 2009, constand într-o  plachetă din argint, cat o coală de hartie A4, cu secvenţe din “motivatione” gravate pe ea. Pentru mine, reantalnirea cu Roma, încă o dată în situaţia prezentării unei alte cărţi de-ale mele, m-a afectat pozitiv, nespus. Acum patru ani, tot la Roma şi, culmea, tot în aceeaşi dată, 20 iunie, lansam romanul Baltazara în variantă italiană. O rigoare nemţească domnea în toată această întalnire cu literatura, o atitudine academică, încat, am mai spus, parcă nu eram într-o ţară latină plină de expansivitate. Poezia în sine a fost sărbătorită la rangul cuvenit.

A.W.: Mai ai  în acest an în proiect o  altă  întalnire literară internaţională? 

V.B.: Sper să pot ajunge la întalnirea cu scriitorii romani din Montreal, unde anul trecut nu am ajuns; se programase chiar în ziua cand trebuia să mă întorc în ţară. În Montreal există o Asociaţie a Scriitorilor de Limba Romană, unde sunt şi membră. Sunt scriitori cu forţă, unii tineri, dornici să fie purtătorii de steag pentru cultura şi limba romană. Poate, dacă  va fi să fie, voi prezenta în Germania o culegere de poeme, Piruetă pe catalige/ Pirouette auf Stelzen, tradusă exemplar de Julia Schiff, o traducătoare de marcă, cunoscută în lumea literelor din Germania.

A.W.: Îţi mulţumesc şi îţi doresc multe noi succese în plan literar, dar şi jurnalistic.

V.B.: Cu bine! Să credem că tot binele-i posibil şi prin literatură!

Adriana Weimer

Niciun comentariu: