Se scrie multă poezie şi astăzi în epoca
tehnicizată, computerizată, alertă , învolburată ameţitor. Pare că poeţii nu
mai sunt în atenţie şi totuşi există un segment de modernitate interesat de
lirism. Poeţii moderni sunt în căutare de expresivitaţi şocante care să-i
particularizeze. Lucru firesc de altfel. In acest peisaj al diversitaţii, al
grabei indusă in fiecare gest, simţământ trăit de noi toţi, cărţile şi autorii
se încadrează perfect. Foarte mulţi, spuneam, aleg să fie individualizaţi,
reperaţi artistic prin formulele novatoare pe care le experimentează. Puţini
dintre ei aleg ca în plină avalanşă de căutari moderne să rămână atraşi de
expresivitatea clasică.
In această direcţie notăm si scrisul
poetei Maia Cristea-Vieru,membră a Uniunii Scriitorilor ,stabilită în Canada; o
personalitate prin structură şi formaţie intelectuală ataşată culturii clasice.
Aceasta se explică şi prin exerciţiul meseriei- acela de critic de artă si
cunoscatoare a unor artişti celebri din domeniul sculpturii şi picturii, precum
Miliţa Petraşcu în atelierul căreia s-a aflat ani mulţi fiindu-i foarte
apropiată, sau pictorul si arhitectul Marcel Iancu despre care a scris
adeseori. Remarcabilă este lucrarea sa bilingvă româno-franceză, „Sculptura
feminină interbelică, 1999”, cât şi studiul de referinţă „Modernitatea
clasicului, 1982”.
Poezia vine
să întregească capacitatea de comunicare şi expresie culturală a
Maiei Cristea-Vieru, în ritmare clasică.
Debutul în poezie, produs de
timpuriu,este marcat însă de volumul „Reverberaţii” 2001, urmat de
„Euritmii”,2003, „Endorfine”,2004, „In Dainty Colours”,2005 (vol. lb engleză),
„Vocile Niagarei”, 2007 si „Orele de nisp”, traducere excelentă realizată de
Maia Cristea-Vieru din limba franceză în româna.Prima traducere de poeme
din opera poetei canadiene Christine Van Saanen,pesonalitate de seama cu
multe si importante premii. Volumul semnat de Maia Cristea-Vieru (al
9-lea) pe care îl avem în atenţie este cel mai recent apărut, 2009, intitulat
enigmatic şi exotic „Doar baobabul”, editura ‚Citadela’ , Satu Mare, o editura
tânară şi promiţătoare intrată în atenţia scriitorilor nu doar din nordul
ţării. Coperta reprezintă o grafică a lui Marcel Iancu pe care scriitoarea l-a cunoscut
si cu care a avut o substantiala corespondenţă.Volumul în discuţie a fost
premiat la „Zilele Poesis”, 2009.
Titlul volumului care face referire la
arborele exotic, baobabul existent în ţări depărtate precum Australia,
Madagascar şi sudul Africii, sugereaza poate în subtext însăşi starea poeziei
astăzi. Arborele are calităţi speciale, unice şi totodată diverse de la
folosirea trunchiului la înmagazinarea apei până la utilizarea fructului pentru
ulei, sucuri, sosuri si chiar obţinerea de textile. Numele arborelui desigur a
fost ales ca o încifrare simbolică referitoare la dimensiunile şi tangenţele pe
care poezia le poate extinde: rezistenţa în timp, farmecul, diversitatea.
Încă de la primul poem sesizăm
disponibilitatea autoarei pentru reverberaţiile cu durabilitate în timp. Aşa
după cum chiar autoarea decodifică, versurile sunt terapie de atenuare a
tristeţii provocată de trecerea timpului, salvare găsind în lucrurile sacre şi
neschimbate ale lumii, aici fiind vorba de numele Sfintei Maria scris În grafie
franceză (Marie) şi prin anagramă rezultând cuvântul cheie de boltă a
existenţei umane, „Aimer”, adica iubire.
In toate poemele se simte tonalitatea
filozofiei clasice într-o comunicare calmă, tandră fară accente ascuţite.
Comunicarea lirică este destin si raţiunea de a fi.
Pentru poetă, chiar dacă se află departe
de ţară sau, tocmai din acest motiv ,versurile sunt o mărturie afectivă. Precum
în poezia „Noi ce în depărtări trăim” : „… Poezia-şi are locul ei, de neclintit
în univers/Ea ne trimite adeseori şi nouă/ iubirea caldă a mumii/Nouă ce-n
depărtări trăim/mereu îngemănaţi cu ţara / şi
cu lacrimile humii.”
Ţara-mărturie, ţara stare de spirit apare
adesea în structura volumului, Văratecul, Caraimanul ,Ceahlăul, Cişmigiul sau
tradiţiile, ursarul, cărămidarii, paparudele sunt „răspântii” în
„întortocheatul drum” : „… La vârsta când nu-nvăţasem încă alfabetul/ citeam în
pietricele şi în scoici…” (p.35) , „…Afară miroase a brumă/a frunze ofilite, a
veşted amurg / a toamnă târzie cu fructe sălcii/ a focuri mocninde, mereu fără
scrum/Vin zvonuri de streşini care leneşe curg/ mereu doar pe pante
abrupte/care duc spre răspântii mereu părasite…” (p34). De asemeni legendele,
meşterul Manole, Ana ca personaj, ori nume de sonoritate din cultura română-
Brâncuşi,George Enescu, Labiş sau micul univers al plantelor din ţara mamă sunt puncte de sprijin cu valoare existenţială.
Atmosfera de meditaţie calmă de reflexie
tandră este formula pe care poeta o propune în contrast cu posibila receptare a
lumii în tonalităţi desechilibrate, furtunoase, bulversante. In semnele
trecerii timpului sunt acceptate cu înţelepciune, rod al unei echilibrate
filozofii de viaţă, nu poţi „ieşi din clipă”, deşi „un crainic transimte
ştirile pe larg/ cu conţinutul lor cam vag/aduni impresii din trei vieţi/
şi-ndurerat/…trimit adâncă ruga lui Neptun/ s-astâmpere furtuna.” (p.70)
Între tonalitaţile memoriei afective şi
normele morale ale lumii, versul poetei se vrea un factor de echilibru.
Moralitatea, compasiunea pentru semeni şi nu o atitudine contorsionată,
vitriolată este o alta coordonată a volumui „Doar baobabul”: „Imensele-ncercări
prin care treci/cu bărbăţie ţi le-asumi…/ cu legi mai drepte, cu un echilibrat
consum/cu cer mult mai senin/ de n-o fi prea târziu/ si greu,acum.”(p.74)
Melodicitatea versurilor este un liant de
marcă. Ritmarea muzicală secondează în permanenţă discursul liric, în care
încape întreg universul de la microcosmos pâna la relaţia cu divinitatea. De pildă
poemul „Vis colorat” în care arta sugerează a
fi o cale spre ajungere la o stare specială aproape halucinogenă (autoarea
recurge la gestul albinelor care culeg polenul din plantele halucinogene)
ameţitoare “ Ai mâncat din fagurele aromat/ visezi colorat…/ şi
mă-ntreb câtă mescalină/poate pune
în miere şi-n polenul cules/ o harnică albina.”(p.12).
Raportul cu universul, cu Dumnezeu,
împlineşte tonalităţile diverse ale stărilor prezente în acest volum, pentru că
avem de-a face cu o poezie a stărilor umane: mirare, rememorare, reflexie
calmă, tristeţe voalată, iubire pentru mit, tradiţie si morală etc. Toate după
cum am mai spus topite într-o muzicalitate tandră ca-n poezia „Pianissimo”.
„…Prin fire orbitoare de lumină/ iradiezi în jur atâta bine/încât uităm că
există-n lume si vermină/ Improvizează Domnul o scară către El/ şi răsuceşte în
ceruri marea cheie/ pe-o melodie pianissimo-suavă/ Ingerii atunci interpreteză
în catedrală/ Ave Maria/ şi noi pios îngenunchem.”(p55)
VERONICA BALAJ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu