marți, 17 ianuarie 2012

“Argintul viu al literaturii feminine din Banat"- Ion Marin Almajan



Veronica Balaj este, cred eu, argintul viu al literaturii feminine din Banat. Scriu literatură feminină de şi nu accept întrutotul această sintagmă, fiindcă există scriitoare a căror creaţie este bărbătoasă”, precum şi scriitori care au  n opera lor semne ale feminităţii. Revenind la Veronica Balaj consider a fi îndreptăţită afirmaţia de mai sus şi aceasta întrucat de ani buni ea practică un jurnalism cultural în numele unor principii astăzi considerate vetuste: promovarea, prin interviuri, mese rotunde, portrete, doar a personalităţilor reale, a valorilor autentice care au contribuţii deosebite în viaţa culturală, spirituală a Romaniei, Europei etc. in emisiunile radio realizate de Veronica Balaj nu şi-au găsit loc nici vedetele politice, nici ipochimenele  dezvelite pană dincolo de pragul ruşinii, nici noii îmbogăţiţi care fac acum deliciul televiziunilor şi al majorităţii presei scrise din dulcea noastră ţărişoară. Veronica Balaj preţuieşte sentimentele pe care părinţii şi bunicii noştri le considerau înălţătoare pe cand noi, cei de acum, le dispreţuim şi le batjocorim: iubirea faţă de patrie, faţă de neamul din care ne-am ridicat. De aici şi zbaterile sale de a promova valori şi personalităţi din Europa, sau de aiurea.
         Să mărturisesc din start că i-am fost naş literar Veronicăi Balaj, precum i-am năşit pe foarte mulţi alţi colegi de ai dansei dar şi din alte generaţii, în vremea în care păstoream Editura Facla. Aşadar, am debutat-o, după nefericitul tipic al acelor ani, într-un volum colectiv cu proza scurtă Valsul meduzelor” apărută în 1989. A urmat cartea Jurnal de Timişoara” cu varianta franţuzească „Ne tirez plus” apărută în Belgia dedicată evenimentelor de la Timişoara din decembrie 89 care i-a adus autoarei o bună apreciere nu doar aici, la ea acasă. 
         Creaţia literară a Veronicăi Balaj  care se  adună astăzi într-un număr impresionant de volume, pendulează între poezie şi proză, reflectand  preaplinul sentimentelor şi emoţiilor autoarei, pe care probabil nici unul din genuri nu o mulţumeşte deplin.
Poezia Veronicăi Balaj se remarcă, după opinia mea, nu prin lirism facil, nici prin  ştiinţa autoarei de a crea figuri de stil: metafore, comparaţii, simboluri, ci printr-un discurs cvasi-epic, printr-un refuz deliberat(?) al muzicalităţii, al fiorului liric, al sentimentalismului  printr-o  oralitate jucăuşă sau pe fluidul unei scări narative,  prin frusteţea sentimentului rostit direct, fără meandre şi fără capcane intelectualiste. Cititorul are sentimentul că asistă la un carnaval unde măştile se străduiesc să convingă prin duritatea şi răutatea lor aparentă, ascunzand un purtător sensibil, prea adesea lovit de  răutăţile lumii.
Despre înfranţii vieţii, despre suferinţă, trădare, infidelitate şi moarte vor trata şi cărţile de proză ale Veronicăi Balaj. Romanul  „Baltazara”  urmăreşte destine aflate în derivă datorită alienării raporturilor dintre bărbat şi femeie, alienare născută din o seamă de coliziuni de ordin moral, afectiv, de clasicele nepotriviri de caracter care umplu sălile tribunalelor. Scriam, vorbind de poezia doamnei Balaj, că cititorul are sentimentul că asistă la un carnaval, idee ce pare că o obsedează pe autoare. Romanul Carnavalul damelor” are ca temă tocmai acest joc de măşti al raporturilor dintre femei şi bărbaţi, în cadrul căruia se foloseşte un  întreg arsenal de mijloace diversioniste, în măsură să producă deruta adversarului (partenerului).
Cred că cea mai reuşită carte de proză a Veronică Balaj este „Puzzle veneţian”, o adevărată mostră de maturitate artistică a scrisului veronicobalajian, ca să zic aşa. Fraza este explozivă, cuvintele de un  colorit bizar nasc imagini, sentimente şocante. Autoarea plonjează în cuvinte, le îmbrăţişează, le mangaie, le ceartă, le alungă, le vrăjeşte  ca într-un final să le domesticească, să le supună  voinţei proprii. �nlăcrimat, �nspăim�ntat, temător, verbul ei urmăreşte spaimele, frica terifiantă a inimii care şi-a pierdut cadenţa, care se zbate în plasa ucigaşă. La un moment dat Veronica Balaj scrie: „cuvantul mi-e pranzul”. Eu aş spune că este un pranz pantagruelic sau, cu o trimitere la strămoşii noştri romani, un pranz a la Lucullus.
De aici încolo începe arta cu a mare.
Ion Marin Almăjan

Niciun comentariu: